De ce obosesc ONG-iștii?

de Zoltan Bereczki

Anul ăsta se fac douăzeci și cinci de ani de când sunt, oficial, în mediul ONG.

Am semnat condica la organizații unde “regele” se plimba relaxat printre noi, cum se zice,  dar și în locuri unde făceam pontajul pe sfert de oră, sub ghilotina unor proceduri. Am stat la focuri de tabără în miez de noapte, în ședințe holocratice de ideație, construind organizații care se nășteau din visul unei seri. Au mai fost ani în care am petrecut steril la lumina albăstruie a scannerelor Konica Minolta, digitalizând, la cererea finanțatorului,  topuri de hârtie conforme cu originalul. Am fost membru al unor organizații de elevi, la firul ierbii.  Apoi în ligi studențești, în diverse organizații comunitare, de democratizare și civice, și în organizații internaționale care investeau sume importante în primele afaceri sociale din România.

Douăzeci și cinci de ani – dacă ai noroc, nu fumezi, bei alcool moderat, faci sport și nu te enervezi –  sunt un sfert de viață, adică un timp suficient de lung ca să-ți dai seama cum evoluează un sector și cum funcționează diverse modele de ONG-uri, de la cele axate pe inovație, până la cele care oferă servicii sociale esențiale. Mai afli, la primă mână, cum și de unde găsesc ONG-iștii energia pentru a merge înainte și cum ajung  uneori la marginea prăpastiei.

Unii vin în sector pentru etosul unei organizații cu reputație, căutând un  spațiu de „feel-good and do good”. Sau fug de un job fără sens. Alții se reconvertesc și vin încărcați de un ideal sau cu o ideologie, căutând un loc de desfășurare, altul decât cel politic. Pentru mulți, ONG-urile sunt un fel de trambulină înainte de a intra în politică. Mai sunt oameni care vin cu nervi, o furie mocnită și un simț al dreptății pe care în organizațiile neguvernamentale poți să le arzi ceva mai ușor. Pentru alții ONG-ul este un instrument de fundraising în drumul lor spre impact în orașele sau satele în care trăiesc.

De plecat din mediul ONG se pleacă, la fel ca din oricare alt domeniu, pentru oportunități mai bune, pentru visul unui program și salariu fix. Unii află limitele organizațiilor societății civile, diferite de societatea civilă. Mai e o categorie care descoperă că viața poate oferi mai mult decât o serie de urgențe zilnice de rezolvat.

Mai sunt și cei care pleacă din cauza burnout-ului. Nu știm câți, pentru că sectorul nostru nu are suficiente date. Cele câteva studii la scară mică ne arată că în ONG-urile de asistență socială, nivelul de burnout este mediu-înalt[1].  Noi ne uităm cu mare atenție la problemele sociale sistemice și mult mai puțin la problemele lucrătorilor din organizațiile nonprofit profesionalizate, uitând să tragem aer în piept și să vorbim deschis despre problemele noastre.

Cultura organizațională în ONG-urile din România și contextul  general în care aceste ONG-uri profesionalizate funcționează diferă sensibil față de alte domenii, cu toate că burnout-ul unui ONG-ist este ca orice alt burnout și are consecințe la fel de grave.

Am încercat în cele ce urmează să sintetizez câteva dintre liniile pe care vine burnout-ul în ONG-uri. Nu pretind că știu mai multe decât orice ONG-ist sau că tot ce zic s-ar aplica peste tot. Știu doar că fenomenul există și că nu discutăm suficient despre el.

Pe rând:

Burnout pe linia finanțărilor și a birocrației

În 2015, doar 20% dintre ONG-uri au spus că au angajați cu salarii de peste 2.351 de lei[2].  Ceea ce înseamnă, pe scurt, că majoritatea ONG-știlor sunt angajați precari și că trebuie să jongleze cu joburi, proiecte, consultanță și part-time-uri pentru a-și completa veniturile. ONG-iștii din organizațiile fragile sunt precum freelancerii de pe o piață plină: muncești când ai proiecte, pentru că la vară, cine știe. Alteori muncești gratis, pentru că nu vrei sau nu poți să refuzi omul care are nevoie de ajutorul tău și pentru care organizația ta există.

De cealaltă parte a statisticii sunt organizațiile bogate pe bilanț, invidia colegilor la început de drum, cele care duc, în paralel, două-trei proiecte mari, europene sau locale, și ceva sponsorizări corporate. Ce nu se vede uneori de afară, dar se poate afla cu două click-uri vizitând grupurile de dezbateri, e că acești bani „au un preț”. Și prețul se măsoară în zecile sau sutele de ore suplimentare, neplătite,  pe care organizațiile de bună credință le sacrifică pentru fiecare proiect în parte, din varii motive. Frica de a nu deconta bine o tranșă, birocrația excesivă, lipsa dialogului sectorial și a unor coaliții care să influențeze procedurile operatorilor de fond ș.a. E o listă lungă de motive pentru care poți să ajungi la  burnout în ONG-urile cu bani în cont.

În ambele cazuri, rezultatul este același: angajații fac mai multe decât pot duce.

Burnout pe linia misiunii, mitul salvatorului și voluntariat

Mă întrebam adesea oare de unde vine apetitul ăsta al ONG-iștilor de a  – poate știți celebrul proverb tibetan – linge mierea de pe lamă? Mulți dintre noi ne mândrim și credem că ducem, sisific, problemele unei comunități în spate, până când universul nostru personal se dezintegrează. Acele mail-uri în miez de noapte, acele mese sărite, șirul nesfârșit de ping-uri și refresh-uri, insomniile. Sau dependența de lucru[3].  Ce nu realizăm este că și noi am devenit, de fapt, o problemă și că o lume bună nu este aia în care noi cădem lați, dar cu raportul depus sau problema sistemică rezolvată. Partea asta e tricky. Pentru că, pe de o parte, trăim într-o cultură a glorificării busyness-ului, în care sacrificiul personal și overtime-ul este confundat cu succesul. Pe de altă parte, realmente sunt unii oameni care duc enorm și care au luat decizia conștientă de a munci mai mult decât ceilalți.

Și mai e o provocare. Când toată ziua te raportezi la lumea asta largă prin filtrul ONG-istului tip watchdog și vezi, împreună cu alți ONG-iști, colegi de branșă, numai dezastre și abuzuri, locale și globale, și pe eroii tăi care luptă cu Răul, e ușor să te transformi într-un vortex care absoarbe din ce în ce mai multă nemulțumire. O nemulțumire condensată pe pereții bulei tale care te consumă, picătură cu picătură. Wall-ul tipic al unui ONG-ist cu burnout,  de multe ori, este un câmp de „moral outrage” și oboseală. Nu zice nimeni să nu fim alerți sau lipiți de o cauză, dimpotrivă, dar selecția cauzelor este și ea importantă.

În România, doar 7% dintre oameni fac voluntariat organizat pentru ONG-uri (FDSC, 2017). Nu m-aș mira dacă o mare parte dintre aceștia sunt alți ONG-iști și familiile acestora. ONG-iștii de multe ori nu pot spune nu. Din prietenie. Din faptul că sectorul e mic. Pentru că, în anumite domenii, moneda ta de schimb este reputația, iar reputația în sector se construiește și prin voluntariat. Iar cine face voluntariat o dată, tinde să facă și a doua oară. Azi o conferință, mâine o jurizare, poimâine…

Burnout pe altarul procedurilor și sistemelor

Caracteristic mai ales ONG-urilor internaționale, burnout-ul „pe proceduri” vine pe fondul unui timp alocat dezechilibrat pentru knowledge management și din perpetuarea unor practici de management expirate.

De exemplu, puterea unui ONG global stă în diversitatea rețelei și capacitatea de a migra ideile de succes în diverse filiale locale sau naționale. În realitate, în aceste organizații poate exista o presiune enormă de a concilia prioritățile globale cu cele locale, de la numărul de ședințe globale la care participă echipa, până la raportarea dublată a unor operațiuni și timpul investit în adaptarea locală a unor proceduri alambicate.

Un alt exemplu de proces pe care ONG-urile ar trebui să-l regândească este evaluarea performanței angajaților la sfârșit de an, făcută adesea în primul trimestru al anului următor. O cultură fluidă, constantă și sănătoasă de feedback – care cuprinde, spre exemplu, întâlniri trimestriale, feedback pe proiecte –  poate înlocui oricând procesul lung și obositor (definitivat, apropos,  în anii ’80), de a oferi feedback holistic în cadrul echipelor mici care respiră un an de zile în același birou. O cultură a performanței ar trebui să excludă zecile de ore ce-ți răpesc toată luna ianuarie, an de an, și se termină cu o mărire previzibilă de salariu – dacă e buget – între unu și trei la sută. Despre alternative la evaluări, citiți mai multe la capătul articolului[4].

Adăugați la  exemplele de mai sus micromanagementul, ONG-uri cu organigrame în care sunt mai mulți directori decât angajați, status wars, o cultură a perfecționismului, board-uri invizibile și impredictibile și veți avea oameni care lucrează și oameni care fac office politics. Ghiciți care este categoria care ajunge la burnout?

Burnout când misiunea organizației se transformă (dar nu și noi)

Pe termen lung, unele  ONG-urile ambițioase care vor să crească sau să supraviețuiască se vor schimba fundamental, diversificându-și modul de operare sau extinzându-și misiunea pe sectorul lor. Ca în orice domeniu, vin tendințe, valuri noi și axe de finanțare pe care dacă nu le accesezi, mai ales când este secetă de finanțări, poți ajunge să-ți închizi porțile.

Nu vreau să discut acum despre cum se întâmplă un „mission drift” și oportunismul din sector, ci despre faptul că, de fiecare dată când o organizație se avântă brusc într-un domeniu nou, va sacrifica involuntar o parte din echipa sa.  Am văzut asistenți sociali făcând proiecte de antreprenoriat și incubare, doar o perioadă, îmi spuneau, până organizația își revine în matcă. ONG-ul n-a revenit, pentru că prezentul creează viitorul organizației și temporarul se face permanent.  Acești oameni, rămași în organizații devenite „altceva” față de organizațiile în care ei s-au angajat la început, au avut de ales între a pleca sau a face lucruri complet străine firii și specializării lor. De aici mai e doar un pas până la burnout. Să lucrezi foarte mult pentru ceva în care nu crezi. Uneori obosim de la minciunile pe care le trăim, nu de la cele pe care le spunem.

Cred că într-un fel sau altul intuim multe lucruri. Întrebarea este: cum putem avea ONG-uri sănătoase, nu doar de succes? Care sunt organizațiile model și cum și-au rezolvat aceste tensiuni? Și ce putem face noi, concret?

Soluții cu siguranță există. Din  experiența mea, aceste soluții rar vin din exterior și nu sunt simple deloc. Organizațional, un lucru este cert: într-un ONG în care burnout-ul există și nu este văzut ca o problemă de către leaderi, orice conversație, review anual, debrief la chicinetă va rămâne doar un exercițiu de mapare sau introspecție. Dacă totuși problema e recunoscută și există intenția de a schimba lucrurile, organizația trebuie să treacă printr-un proces dificil de transformare, presărat de conflicte și contradicții. Cea mai grea întrebare la care nu ne place să răspundem este „la ce renunțăm?”. Nu de puține ori, din cauza limitărilor din sector – ciclicitatea finanțărilor, lipsa banilor pentru anumite domenii sau geografii,  lipsa, cu anii, a unor fonduri de dezvoltare organizațională sau profesionalizare a angajaților –  echipele care lucrează pe problema burnout-ului ajung la soluții incomplete și aplicabile doar parțial.

Când ești tânăr, duci mai multe. Se zice. Multe ONG-uri și ONG-iști trec printr-o etapă organizațională romantică, de no pay (or low -pay) high-reward. Unele rămân așa, și e bine să rămână așa. Drama începe când un ONG se transformă în low-pay, low-reward și low impact.

În ceea ce privește pattern-urile noastre personale și autodistructive de lucru, cred că trebuie să cerem mai mult ajutor. Cine s-a zbătut sau a trecut prin diverse încercări sau exerciții de time management știe că managementul timpului este și managementul emoțiilor. Optimizarea timpului nu înseamnă doar exercițiul completării și planificării unor tabelașe de activități, ci și înlocuirea unor activități inutile. Pentru început și pentru sănătatea noastră, consumul redus de știri și mai puțină indignare ne poate ajuta.

La capăt, aș mai zice că în alte țări se studiază mult mai mult sectorul terțiar și există o serie de proiecte comune, făcute de rețele de ONG-uri, de tip burnout aid[5], care să ajute organizațiile și lucrătorii din sector.

Contradicția enormă a sectorului, cum spuneam și la început, este că ne uităm cu jind la alții sau fluturăm meme-uri cu modelul suedez, discutăm despre impactul joburilor pe care le creăm prin diverse programe, dar nu reușim, măcar o dată pe an, să ne oprim pentru a discuta despre burnout-ul nostru.

Când facem prima conferință despre burnout în sectorul ONG?

*

*