Spectatori și gladiatori

Un lucru pe care îl descoperi repejor după ce înființezi un ONG sau îmbraci haina de antreprenor social este că, contrar impresiilor de pe margine, de unde lumea ONG-urilor pare mai degrabă un univers monobloc de do-good-ers care primesc bani la cheie, intri, de fapt, într-un lung și strașnic joc al competițiilor pentru finanțări. Așa e făcut sectorul, îți zic cei mai vechi din branșă.

Paradoxurile sectorului ți se dezvăluie în etape: multe companii locale mici sau medii nu fac sponsorizări, iar companiile mari care finanțează periodic sectorul și comunică bine sunt asaltate, la fiecare ediție, cu un număr record de aplicații[1]. Te uiți la apelurile de finanțare din Uniunea Europeană, de la Comisie, sau la cele locale, tot din fonduri europene. Îți dai seama că ghidurile au un limbaj criptic, condițiile de aplicare sunt restrictive și tu nu ești încă pregătit(ă) să aplici. N-ai interiorizat oengeza, vorbești altă limbă, ești mic, n-ai istoria potrivită.  Observi și că foarte puține organizații sunt independente de finanțările instituționale, iar cele care funcționează doar din donații individuale sunt surprinzător de puține la număr.

Mai vezi cum unele ONG-uri câștigă competiții cu idei subțiri și un PR bun, iar alții câștigă sume impresionante doar pentru că știu să scrie proiecte închegate, cu un impact – afli de la „beneficiari” – cel puțin mediocru în implementare. Poate dezvolți și o admirație pentru cei care, în limbaj tehnic, sunt sustenabili, stelele sectorului, organizații care adună mii de alți oameni sau finanțatori în jurul unor cauze majore. Sau poate pentru organizațiile micuțe, pline de vitalitate, conectate intim la comunitățile lor, care fac minuni mari cu bani puțini – the underdogs.

Pe nișa de antreprenoriat social, locul unde ai putea crește noi modele economice, la granița dintre social și economie, mergi pe mâna unor acceleratoare sau incubatoare și eventual te înscrii într-un program-competiție pe fondurile alocate dezvoltării mediului de întreprinderi sociale, atras și de premiile consistente de o sută de mii de Euro.

Bine ai venit pe peronul fundraising, gara pentru impact social.

S-au vândut mai multe bilete decât duce trenul numit finanțare.

Principiul preferat pe care finanțatorii și investitorii sociali își construiesc competițiile – generic vorbind, includem aici apelurile competitive de proiecte, pitch-urile pentru întreprinderi sociale sau idei de inovație socială și tot spectrul competitiv de distribuire al fondurilor – este principiul alocării banilor către proiectele cu impactul cel mai relevant, ce au în spate echipe competente.

Vocea colectivă a sectorului de grantmaking și impact finance ne spune la unison: „să găsim cele mai bune idei sau proiecte, care pot schimba lumea”. De la intenție până la organizarea unor competiții bune prin care banii să ajungă la cei care fac cu adevărat lucruri relevante sau de impact în comunitățile sau pe domeniile lor, în schimb, drumul e lung.

În această cotitură nu stau doar finanțatorii mari. Chiar și organizațiile mici, în diverse componente de proiect, sunt nevoite să organizeze varii procese competiționale pentru a alege sau prioritiza beneficiarii unor activități sau pachete de sprijin și asistență tehnică.

La nivel individual, de la corporatiști până la ONG-iști, de la părinții grijulii până la prietenii apropiați, toată lumea pare să fie de acord, sotto voce,  că mediile de lucru și școlile unde competiția între oameni este excesivă, toxică, într-un cadru fără reguli și fără linii roșii, cu lideri absenți sau care stau cu ochii doar pe indicatorii financiari sau notele din catalog, oamenii stagnează, în cel mai bun caz.

La nivel de organizații din sectorul ONG și cel de antreprenoriat social, competiția excesivă și sentimentul că ești într-un zero sum game, cu motoarele turate la maxim, urmărind aceiași bani, duce la atomizarea eforturilor organizațiilor și la scăderea cooperării.

În aceste condiții ultracompetitive din sector, literatura de specialitate zice că foarte greu se vor naște coaliții organice care să funcționează fără o finanțare suport, mai ales atunci când playerii mari vor fi preocupați să „înfigă steagul” pe anumite domenii sau pe sediile anumitor donatori, trâmbițând „aici e teritoriul meu”. Pe alte domenii specifice de impact din mediul nonguvernamental vor lipsi organizațiile umbrelă care să le reprezinte interesele.

La nivel de organizații mari, în general internaționale, competiția acerbă dintre ele va duce la obsesia de a-și impune propriile definiții (finanțabile), în general individualiste și simplificate, despre cum trebuie să arate schimbarea socială în diverse sectoare sau tematici, fără consultarea altor organizații sau a oamenilor vizați de schimbările propuse.

Mai departe, se poate observa și o aplecare excesivă de a promova ideea, criticată în mai toată literatura de development,  că schimbările sociale sistemice și refacerea unor comunități vulnerabile sunt atinse mai ales prin efortul unor indivizi excepționali și nu prin conceperea unor politici publice inclusive, negociate democratic, ori prin investiții majore în infrastructura fizică sau socială a comunităților. Desigur, nimeni nu neagă rolul catalizator al unor indivizi, mai ales în domeniul de antreprenoriat social, unde e critic să ai un manager sau lider versat. Dar știm că resursele ar trebui investite în special în dezvoltarea unor organizații comunitare sau organizații de orice fel – start-up-uri sociale, ONG-uri, echipe sau grupuri de inițiativă – care să aibă o echipă bună sau o comunitate în spate.

În domeniul larg al economiei sociale, antreprenorii sociali nu se vor coaliza pentru a-și promova interesele economice și modelele economice alternative, nici către consumatori și nici către alți stakeholderi care, pe bună dreptate, nu știu și nu vor afla că există și o altfel de economie, mai comunitară, mai verde și în multe cazuri la fel de competitivă.

Intermezzo: Dacă vreți să citiți mai multe despre sectorul societății civile și despre temele abordate în ultimul paragraf, The Oxford Handbook of Civil Society editat de Michael Edwards poate fi un aperitiv edificator, iar pentru dileme mai degrabă existențiale din sector, citiți ce au compilat Bebbington, Hickey, Mitlin în Can NGOs make a Difference, The Challenge of Development Alternatives.

Revenind la subiect, meritul competițiilor, în opinia mea, este că, totuși, ne fac să șlefuim ceea ce facem, ca oameni, ca organizații, ca misiune. Să continuăm cu o întrebare care există de când există cele două sectoare:

Putem crește organizații bune, care să facă treabă,  într-un mediu în care multe dintre competițiile publice seamănă pe alocuri cu „jocurile foamei?”

Dezvoltarea economică din ultimii 15 ani a multiplicat profiturile companiilor. Organizațiile din mediul ONG au convins, în timp, multe dintre aceste companii profitabile, din retail, de exemplu,  să doneze mai mult și mai țintit, crescând astfel și sumele deductibile – sponsorizările –  care s-au alocat sectorului. Companiile cu bugete consistente de sponsorizare au înțeles că are mai mult sens să lucreze cu câteva organizații intermediare specializate sau ONG-uri comunitare experimentate, conectate la nevoile unei comunități geografice sau tematice. Aceste ONG-uri au devenit practic partenere în distribuirea banilor și organizarea procesului competițional.

În domeniul antreprenoriatului social, statul a început să lucreze cu numeroși intermediari care distribuie, an de an, în regim de competiții, fondurile de start-up pentru antreprenorii sociali debutanți, alături de alte acceleratoare și incubatoare specializate în sector.

Avem deci un spectru larg de organizații new entry sau tradiționale ce urmăresc, prin organizarea unor competiții,  să redistribuie finanțări și să ofere asistență tehnică.

Problema multor competiții?

Lipsa de experiență a organizatorilor, în principal. Sub influența unor rețete și modele competiționale preluate din varii industrii cu o competiție acerbă, ori sub presiunea de a livra rezultate rapid, ori pentru că nu au o viziune coerentă, ori din lipsa înțelegerii sectorului ONG sau al domeniului de antreprenoriat social, ori, ori, ori, avem competiții care împing de la spate ONG-urile și întreprinderile sociale să devină:

Gladiatori într-o arenă cu reguli tulburi

Tineri ONG-iști sau antreprenori sociali cu idei și un tonus bun, perpeliți live, pe Facebook, de către o comisie de selecție într-o dispoziție agresivă, pitch-uri de întreprinderi sociale care lucrează cu cei mai vulnerabili dintre noi derulate într-un ring amenajat de box, show-uri televizate care lasă impresia că banii se dau în funcție de abilitățile de a juca teatru, apeluri publice pentru finanțarea unor proiecte date pe principiul primul venit, primul servit, cu bugete epuizate în câteva minute, bani dați pe clasamentul unor voturi online, pe platforme nesecurizate, comisii de evaluare de facto de o singură persoană, comisii de evaluare care doar scanează din ochi aplicațiile, formulare  de aplicare ambigue, pline de formulări vagi și greu de completat. Mă opresc.

Ce iese din această arenă?

Puține lucruri bune. Comunități divizate care înroșesc telefonul prin preajma voturilor, tineri descurajați și o impresie generală că proiectele se fac din vorbe dulci sau degete iuți și că musai să fii mai descurcăreț decât ceilalți, preferabil peste ceilalți. Într-o societate în care încrederea în celălalt nu se situează tocmai la cote record, competițiile și accesul la resurse, mai ales în sectorul de impact social, nu pot copia modelele de competiție brutală din industrii unde competiția este la sânge.

Ce se poate face?

Trebuie să găsim un consens și niște guidelines despre practicile fair-play aplicabile în sectorul ONG și cel de antreprenoriat social, să facem proceduri suple, dar clare, să comunicăm cu tact, să investim în infrastructură și să testăm abordări la scară mică, înainte de merge pe soluții naționale.

Valorile care ghidează societatea civilă în varii forme ale ei – cooperare, transparență, orientare pentru a reface fibra comunităților, ș.a. – ar trebui să se regăsească și în aceste competiții, nu doar în position papers și ghiduri civice.

Mai concret?

Iată, așadar, câteva „Așa DA-uri” intercalate cu „Și dacă”-uri, puncte la care putem reflecta, atunci când vrem să organizăm o competiție în sectorul de impact, indiferent dacă suntem finanțatori mici sau mari, ONG-uri sau companii.

Așa DA. Viziunea mea, prima responsabilitate

Inversați puțin ordinea lucrurilor. În loc de formularea unui statement general despre „schimbarea în bine” pe care o urmăriți prin organizarea unei competiții, investiți partea leului din etapa de pregătire a competiției în înțelegerea domeniilor în care se va derula competiția – ex. social, educație, antreprenoriat social.  Apoi fixați, în cunoștință de cauză, câteva obiective clare care să descrie exact ce se va întâmpla după competiție în viața unor oameni, în viața unor organizații sau a planetei. Prea multe competiții caută „cele mai bune idei”, fără să aibă o teorie proprie a schimbării clară sau măcar câteva teme clar documentate și definite. Formularea precisă a viziunii reglează așteptările și propunerile aplicanților.

Și dacă am opri pitch-urile televizate?  

Pitch-urile televizate sau streaming-ul palpitant pe Facebook, pitch-urile spectacol, pitch-urile divertisment, ce arată, de fapt, sectorului? De ce să inducem ideea că resursele merg către cei cu „silver tongue sub lumina reflectoarelor”, în urma unor decizii luate spontan? ONG-ismul pe bune, antreprenoriatul, munca în general, nu sunt spectacole, sunt multă pregătire, „să crezi tare în acel ceva”, e efort, focus, zbatere, iterații, cifre, decizii, negociere, noroc.

Într-un pitch se pot întâmpla multe. Am văzut oameni care au descris, din lipsă de tact sau experiență, problemele sensibile pe care le are propria echipă sau au denigrat alte organizații din sector, în ideea de a-și prezenta într-o lumină favorabilă ideea lor. Trebuie ca toate aceste lucruri să ajungă și să rămână pe Internet, în perpetuitate? De cealaltă parte, o cameră de luat vederi poate inhiba prezentatorii, anulând parțial scopul pentru care sesiunile de pitch există: să vezi clar ideea omului și echipa din spate.

Așa DA: Pitch-uri unde creștem  

Eu sunt, în principiu, pro-pitch. Pitch-urile, în fața unor jurii competente, te cresc, te fac mai asertiv, te fac să vinzi, te fac să explici mai bine, te fac să vezi pe unde intră apa-n barcă. Dar ele trebuie făcute cu camerele oprite.

Și dacă nu mai nivelăm diversitatea?

Ambiția, succesul și leadershipul îmbracă diverse forme, la fel și reziliența. Sunt oameni tăcuți care mută munți și sunt oameni vulcanici care mută alți munți. Un juriu abraziv care întreține acel „chain of pain” clasic – „ia să vedem ce se întâmplă dacă luăm peste picior omul și desființăm ideea lui” – nu doar că poate descuraja oamenii valoroși, dar face și un deserviciu organizatorilor. Și mai e un caz special care le întrece pe toate. Juriile ofensive care nici măcar nu pun la bătaie finanțările lor, aflate într-o poziție de putere temporară, în calitate de invitați.

Intermezzo: da, întrebările grele trebuie puse, cu condiția să știm diferența dintre incisivitate și agresivitate.

Așa DA: Puneți la masă un juriu sau evaluatori competenți

Niciun regulament, orișicât de detaliat, nu poate acoperi toate scenariile în care nemulțumiții competiției vin și te acuză de o mare nedreptate în procesul de selecție. Dar o echipă de evaluatori bună, diversă, compusă din membri cu păreri și experiențe relevante, opuse, nu numai că îți oferă credibilitate, dar te ajută să formulezi mult mai bine motivele unor decizii, dacă se ajunge acolo. Pe scurt, cu un juriu bun în spate, vei fi perceput ca o organizație verticală și, în timp, reputația ta va atrage oameni sau organizații partenere valoroase.

Intermezzo: Dacă vreți să aflați dacă o organizație știe să facă bine ceea ce propune spre finanțare într-o propunere, uitați-vă la istoria lor (sau a echipei) și observați dacă pot explica clar pașii prin care vor ajunge la rezultatele propuse. Cine n-a produs rezultate și nici nu știe să explice etapele unui proces, degeaba are resurse, tehnologie sau o pasiune declarată pentru un subiect.

Și dacă am desființa arenele digitale și „votul comunității” pentru finanțările ce sunt acordate de instituții?

Ne dorim premierea proiectelor complexe sau finanțarea întreprinderilor sociale pe platforme nesecurizate, unde votul e lesne de influențat prin fermele de click-uri? Vrem să decidem prin vot online dacă dăm banii unei instituții unor oameni bolnavi sau în sprijinul unor copii vulnerabili? Cum pot alege binele comun niște useri anonimi pe internet care nu riscă nimic, nu se implică și nu pun niciun leu sau minut din buzunarul sau timpul lor? Și cum poate evalua un public, de exemplu, potențialul unei întreprinderi sociale, în locul instituției finanțatoare, fără a avea cifrele pe masă și fără o minimă experiență în sector?

Intermezzo: comunitatea își poate finanța bine mersi ideile prin platformele participative de crowdfunding, prin diverse platforme de donații sau poate dona în regim de matching la finanțările deja alese de un juriu, pentru cauzele concrete aproape de inima ei.

Așa DA: Gândiți criterii clare, aliniate intențiilor organizației

Pe termen lung,  asumarea valorilor și intențiilor reale pentru care investiți într-un domeniu, transpuse în criteriile de selecție ale competiției, este mult mai benefică pentru orice organizație. Afișarea unor criterii formale, urmată de o selecție pe baza unor criterii din agenda ascunsă va dezamăgi, în timp, toate părțile implicate, inclusiv finanțatorul, care nu va reuși să atragă oamenii sau organizațiile potrivite.

Intermezzo: dacă tu ca organizator ți-ai propus să lucrezi cu organizații mature, vizibile în spațiul lor, cu un impact semnificativ, de ce ai accepta aplicații de la organizații tinere, pe care oricum nu le finanțezi, în loc să restrângi criteriile? Dacă tu ca investitor social zici că primești spre evaluare orice fel de idei, dar le preferi pe alea din tech, de nu pui asta în criteriile de selecție sau creezi o axă prioritară separată?

Și dacă nu suntem gladiatori?

Nu există niciun motiv, niciodată, ca să pui o serie de concurenți, o cohortă din zona socială, la aceeași masă, apoi să-i rogi, după o lungă perioadă de colaborare, să aleagă ei dintre ei un câștigător.

Așa DA: Valoarea premiilor din costul total al competiției

Cu toate că nu există o regulă de aur pentru cum ar trebui făcută alocarea unui buget competițional, pentru că sunt multe variabile la mijloc – reach geografic, scopul competiției, costurile reper ale partenerilor,  ș.a. – organizațiile și consorțiile pot începe uzual cu formula 60% granturi sau costuri de care beneficiază câștigătorii, 20% costuri directe și asistență tehnică (tot ca formă de suport) și 20% comunicare și indirecte. Îmi este foarte greu să înțeleg cum din costul total al unor competiții uneori ajung sub 20% din bani către beneficiarul final – om sau organizație.

Și dacă eliminăm darwinismul de laptop?

De ce să limitezi numărul de proiecte sau idei pe care le primești și de ce să faci selecția doar dintre cei care au reușit să-ți trimită cel mai repede aplicația, pitch-ul sau planul de afacere socială? Ți-e teamă că vei primi prea multe aplicații și nu ai cum să le evaluezi? Un formular mai nuanțat elimină jumătate dintre aplicanții nepregătiți. Formularele cu caractere fixe îți reduc numărul de pagini de evaluat. Poți face un juriu voluntar sau plătit pentru o etapă rapidă de preselecție. De fapt, poți face o etapă de preselecție pe baza unor rezumate sau video-uri, dacă realmente nu ai resurse să te uiți peste sute de aplicații. Poți restrânge și poți nișa criteriile. Poți alege, în ultima instanță,  să lucrezi numai cu parteneri aleși pe recomandări și să nu organizezi o competiție deschisă.

Intermezzo: Testează orice, numai să nu ajungi să promovezi survival of the clickest.

Așa DA: Regulament clar, făcut cu oameni sau în parteneriate cu organizații sectoriale, care au mai făcut competiții.

Partenerii care au mai lucrat într-un sector pot defini mult mai bine baseline-ul de impact și  pot anticipa riscurile, respectiv timpii necesari pentru a atinge rezultatele. Nu degeaba cele mai bune competiții sunt făcute fie în consorții, fie în parteneriate simbiotice dintre organizații sau companii aliniate. Sunt multe organizații sectoriale bune în România ce pot fi luate ca parteneri, pe toate domeniile.

Intermezzo spre final: Toate regulamentele și procedurile unei competiții sunt interpretabile, dar cel mai prost sfârșit într-o competiție este atunci când regulamentul este interpretat de avocații părților.

N-ar trebui să uităm că în momentul în care intrăm într-o sală sau trimitem un proiect spre evaluare cedăm temporar puterea, nu și demnitatea noastră. Iar dacă ne nimerim vreodată într-un juriu, să tratăm oamenii din fața noastră așa cum am vrea să fim și noi tratați.

Finale.

Ideea care ar trebui să guverneze organizarea oricărei competiții de impact este următoarea: o competiție nu întotdeauna desparte pe cei slabi de cei buni, ci pe cei buni, pe care îi selectezi, de cei poate la fel de buni, pentru care nu mai ai resurse. De multe ori lași în urmă oameni și organizații foarte bune.

Mulțumește-le.  

***

[1] Pentru o descriere amplă și precisă a tendințelor din sectoarele ONG și antreprenoriat social, vă recomandăm să citiți Indexul Sustenabilităţii Organizaţiilor Societăţii Civile 2020 pentru România, elaborat de către Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile, link: http://www.fdsc.ro/cercetare

**

Articole similare despre sectorul ONG:

 De ce obosesc ONG-iștii? 

*

Synerb este o organizație nonprofit, apolitică ce catalizează potențialul antreprenorilor sociali și al ONG-urilor vizionare din România.